Bijuteriile coroanei și factura imperiului: F-35, Iranul și războiul în care superioritatea americană nu mai garantează victoria

America își păzește acum „bijuteriile coroanei”. Nu aurul de la Fort Knox, nu dolarul și nici măcar secretele nucleare despre care Hollywoodul ne-a învățat că dispar întotdeauna într-o servietă încătușată de mâna unui agent. De data aceasta, bijuteria este F-35, avionul în jurul căruia Washingtonul a construit nu doar o industrie, ci o adevărată mitologie tehnologică.

Scandalul a izbucnit odată cu aprobarea vânzării a 48 de F-35 către Arabia Saudită, pachet de 24,3 miliarde de dolari. Raja Krishnamoorthi, membru al Comisiei pentru Informații a Camerei Reprezentanților, a pus degetul exact unde doare: serviciile americane se tem că tehnologia ar putea ajunge, într-o formă sau alta, sub lupa Chinei. F-35 face parte, spune congresmanul, din „crown jewels of American military technology”. Și aici începe povestea adevărată. Pentru că nu tabla avionului îi sperie pe americani și nici forma aripilor, vizibilă oricum în mii de fotografii. Îi sperie ceea ce nu se vede: radarul, senzorii, software-ul, războiul electronic, comunicațiile, semnătura electromagnetică și felul în care toate acestea vorbesc între ele.

China nici măcar nu trebuie să fure avionul. Ar fi o operațiune spectaculoasă, bună pentru cinema și inutil de complicată pentru serviciile de informații. Este suficient să afle cum vede F-35, cum ascultă, cum comunică, ce îl vede pe el și, mai ales, unde începe să devină vulnerabil. Un secret militar este valoros nu doar atunci când îl poți copia. Uneori este și mai valoros când te învață cum să distrugi originalul.

De aici spaima Washingtonului față de relația Riadului cu Beijingul. Arabia Saudită vrea tehnologie americană fără să divorțeze de China, iar America ar vrea banii saudiților fără ca tehnologia americană să ajungă prea aproape de chinezi. Un mariaj strategic modern, în care fiecare vrea fidelitate de la celălalt și libertate pentru sine.

Numai că povestea F-35 apare într-un moment cum nu se poate mai prost pentru mitologia invincibilității militare americane.

Războiul început la 28 februarie prin atacul comun americano-israelian asupra Iranului intră în a șaptea lună. Pe 16 septembrie, Donald Trump încă spunea că speră să se apropie sfârșitul. Pe 17 septembrie cântărea din nou posibilitatea unei escaladări majore. Iar pe 18 septembrie, analiza Reuters constata sec ceea ce propaganda nu are niciun interes să scrie pe frontispiciu: obiectivele lui Trump nu au fost atinse. Iranul a fost lovit sever, infrastructura i-a fost afectată, economia suferă, dar statul iranian nu s-a prăbușit, iar experții citați de Reuters apreciază că bombardamentele au întârziat capacitatea de îmbogățire a uraniului, nu au făcut-o să dispară.

Și atunci apare întrebarea aceea indecentă pe care propaganda o detestă: unde este victoria?

Nu spun că Iranul a câștigat. Ar fi aceeași propagandă, întoarsă pe dos. Spun altceva: după aproape șapte luni, cea mai mare putere militară a lumii încă discută cum să încheie războiul pe care trebuia să-l domine.

Dacă Iranul ar fi fost zdrobit strategic, dacă obiectivele ar fi fost bifate, dacă amenințarea ar fi fost neutralizată, n-ar fi trebuit să ghicim. Am fi aflat. Cu fanfară. Cu breaking news. Cu hărți colorate. Cu generali pensionați plimbați prin studiouri și cu victoria servită la micul dejun, prânz și cină. Nu este o probă militară faptul că această paradă mediatică lipsește. Proba este mai simplă: războiul continuă, obiectivele declarate nu sunt atinse, iar Trump încă își caută ieșirea. Reuters descrie deja conflictul ca pe un impas militar cu riscul prelungirii sale.

Mai mult, rebelii Houthi, aliați ai Teheranului, au avansat în Yemen până în punctul în care amenință un culoar esențial al Mării Roșii, Bab el-Mandeb, producând Washingtonului încă o problemă exact când Arabia Saudită cere protecție suplimentară.

Așadar, Washingtonul vinde Riadului 48 de avioane despre care spune că reprezintă vârful tehnologiei occidentale în timp ce arhitectura regională pe care aceste arme ar trebui să o securizeze se clatină sub presiunea unor adversari care au înțeles ceva elementar: nu trebuie să construiești neapărat o armă mai scumpă decât a americanului. Trebuie să-l obligi pe american să cheltuiască mai mult decât tine pentru fiecare zi în care nu te poate învinge.

Rusia a înțeles de mult principiul. De aceea răspunsul său la superioritatea aeriană occidentală nu s-a limitat la Su-57, ci a inclus rachete cu rază mare, război electronic, sisteme antiaeriene și hipersonice. China a mers și mai departe. Beijingul nu construiește doar antidotul. Construiește și alternativa: J-20, J-35, rachete, drone, sateliți, nave, portavioane, inteligență artificială, cyber și, mai ales, fabricile care trebuie să le producă.

Aici se află adevărata amenințare pentru Statele Unite.

Nu într-un duel hollywoodian între F-35 și J-20, undeva deasupra Pacificului.

Ci în fabrică.

În stocuri.

În costul fiecărei rachete.

În timpul necesar pentru înlocuirea ei.

În numărul de sisteme pe care fiecare tabără le poate produce după ce vitrina s-a spart și începe războiul de uzură.

America încă deține o superioritate tehnologică enormă în numeroase domenii. Ar fi absurd să negăm asta. Dar istoria militară are prostul obicei de a demonstra că arma cea mai sofisticată nu cumpără automat rezultatul politic. Afghanistanul a costat două decenii. Irakul trebuia democratizat. Iranul trebuia îngenuncheat rapid. Acum suntem în luna a șaptea și întrebarea nu mai este când va capitula Teheranul, ci cât va mai costa ieșirea din război.

Iar nota de plată nu rămâne în Pentagon.

Războiul a lovit transportul energetic, petrolul a trecut din nou de pragul de 100 de dolari, iar prețurile record ale motorinei în SUA împing inflația exact în anul alegerilor pentru Congres.

Aici se termină reclama Lockheed Martin și începe economia.

Poți avea avionul cel mai inteligent din lume. Poți avea radarul pe care adversarul ar da orice să-l studieze. Poți ascunde racheta în fuselaj și semnătura în algoritm.

Dar dacă adversarul supraviețuiește, dacă războiul se prelungește, dacă munițiile se consumă, dacă petrolul explodează, dacă aliații încep să întrebe cât mai durează și dacă propriul contribuabil începe să întrebe cât mai costă, atunci problema nu mai este tehnologică.

Este strategică.

Poate că tocmai aceasta este bijuteria pe care Washingtonul ar trebui să se teamă cel mai mult să nu o piardă.

Nu F-35.

Capacitatea de a transforma superioritatea militară în rezultat politic.