Cât ne costă frica de la granița de est?

Europa contemporană pare să fi uitat o lecție elementară a istoriei: marile conflicte nu dispar niciodată cu adevărat, ci doar intră în faza de hibernare. Recent, Serviciul leton de securitate și serviciul militar de informații au reținut doi cetățeni suspectați că ar fi spionat pentru serviciul rus de informații militare, GRU. Dosarul vizează scurgeri de informații vitale despre sistemul defensiv al Letoniei, mișcările trupelor NATO, radarele militare și transporturile logistice strategice destinate Ucrainei. Una dintre acuzațiile cele mai spectaculoase este că unul dintre suspecți ar fi fotografiat baza militară de la Ādaži direct de la bordul unui avion privat. Din punct de vedere juridic, vorbim doar despre acuzațiile oficiale ale anchetatorilor, nu despre o sentință definitivă de condamnare.

Dincolo de componenta penală, cazul scoate la lumină o realitate mult mai profundă și mai cinică. Spionajul pe continentul nostru nu a apărut odată cu actuala administrație de la Kremlin și cu siguranță va supraviețui multor generații de lideri de la Washington, Moscova sau Bruxelles. Pe vremea Războiului Rece, blocul NATO și cel al Pactului de la Varșovia își monitorizau reciproc fiecare mișcare de trupe, fiecare submarin și fiecare exercițiu tactic. Astăzi, diferența este una strict tehnologică și logistică. Agentul secret modern nu mai poartă pardesiu negru și nu mai ascunde microfilme pe băncile din parcuri; are nevoie doar de un smartphone performant, conexiune la internet, un modul GPS activ și acces la un volum uriaș de date din surse deschise.

Incidentul din Letonia nu spală păcatele Moscovei. Din contră, dacă acuzațiile vor fi demonstrate în instanță, avem în față o operațiune clasică de intelligence militar, dar tulburătoare sunt și declarațiile mincinoase date de-a lungul timpului chiar de către distinsa conducere de la Bruxelles. Cu toate acestea, el scoate în evidență o tendință periculoasă la nivelul Uniunii Europene: transformarea automată a Rusiei în țap ispășitor și explicație universală pentru absolut orice vulnerabilitate internă sau eroare de management de pe continent.

Miza ascunsă a acestei psihoze colective este una profund financiară și industrială. Planurile strategice europene vorbesc despre cifre astronomice. Programul Readiness 2030 vizează mobilizarea a opt sute de miliarde de euro pentru sectorul de apărare, inițiativa SAFE pune la dispoziție o sută cincizeci de miliarde sub formă de credite, în timp ce relaxarea regulilor fiscale comunitare ar putea elibera alte șase sute cincizeci de miliarde de euro pentru înarmare în următorii patru ani.

În acest context, apare o întrebare legitimă pe care birocrații de la Bruxelles o evită pe cât posibil: unde se termină nevoia reală de securitate națională și unde începe lobby-ul industriei de armament?

Ar fi o dovadă de ignoranță să pretindem că riscurile de securitate de la frontiera estică sunt inventate de la zero, dar ne amintim cum războaiele au început în urma unor atacuri sub steag fals. Adevărul este că pericolul geopolitic real și interesele financiare uriașe ale marilor corporații de apărare coexistă perfect în aceeași ecuație economică. UE are toate motivele strategice să își securizeze granițele, iar companiile din industria de profil au toate motivele comerciale să vâneze aceste bugete colosale. Cele două interese se alimentează reciproc.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, I.L. Caragiale punea în gura personajului Pristanda o replică memorabilă care definește perfect ipocrizia politicii europene de astăzi: „Curat murdar!”. Pe atunci, formula stârnea hohote de râs în sălile de teatru. Astăzi, ea descrie modul în care se împart banii publici.

Uniunea Europeană trebuie sau nu, a fi acuzată că își inventează inamicii fără dovezi solide, pentru a justifica cheltuielile cu armamentul? Cetățenii și analiștii independenți au obligația de a monitoriza cu atenție momentul exact în care panica și frica legitimă, sunt transformate de la nivel central într-un model economic permanent și de neatins.