Ce am ajuns să numim victorie?

Gaza își scoate și acum morții de sub blocuri, la aproape trei ani de când a început totul. Dincolo de cifre, dincolo de discursuri, asta este realitatea fizică din teren. Pe la jumătatea lui septembrie 2026, echipele de salvare încă scoteau sute de trupuri zdrobite, femei și copii deopotrivă, dintr-un munte estimat la peste șaizeci de milioane de tone de dărâmături. Bilanțul celor dispăruți sub beton trece de opt mii de oameni. Volker Türk, din poziția de Înalt Comisar ONU pentru Drepturile Omului, vorbește deschis despre indicii clare de crime de război. De cealaltă parte, poziția oficială a Israelului rămâne neschimbată: operațiunile respectă normele internaționale, iar vinovatul colectiv este Hamas, care folosește civilii ca scuturi umane. Însă dincolo de comunicatele oficiale, adevărul crud se vede în teren. Chiar zilele trecute, pe 17 septembrie, s-au încheiat căutările într-o altă clădire prăbușită peste oameni care pur și simplu nu aveau unde să se mai refugieze. S-au înregistrat douăzeci și unu de morți, dintre care opt copii, iar salvatorii au fost nevoiți să sape fără utilaje grele, într-un loc unde lipsesc până și lopețile.

În fața unui asemenea peisaj, termenul de victorie strategică își pierde orice sens. De trei ani ni se vorbește despre coridoare securizate, tuneluri dinamitate și comandanți eliminați. Toate acestea pot fi succese tactice pe o hartă militară, dar nu înseamnă pace. Hamas nu a fost eradicat, chestiunea palestiniană a rămas neschimbată, iar Israelul nu a obținut stabilitatea regională pe care o căuta. Gaza a devenit doar un imens câmp de ruine unde milioane de oameni trăiesc strămutați, în clădiri șubrede care se pot prăbuși în orice moment.

A recunoaște acest dezastru nu înseamnă a șterge cu buretele masacrul comis de Hamas pe 7 octombrie 2023. Atrocitățile de atunci nu își pierd din gravitate, dar nici nu pot fi folosite ca un cec în alb moral pentru a justifica la nesfârșit moartea civililor în numele securității. Ruptura apare exact în momentul în care moartea unui copil este explicată prin geopolitică, cea a unei mii de oameni devine un simplu comunicat, iar distrugerea unui oraș întreg este numită strategie.

Dacă privim spre frontul deschis pe 28 februarie, când Statele Unite și Israelul au atacat Iranul, mecanismul propagandei este similar. Ni s-a promis anihilarea programului nuclear și neutralizarea definitivă a Teheranului. Șapte luni mai târziu, o analiză Reuters arată că planurile administrației Trump s-au izbit de realitate. Iranul este slăbit și sufocat economic, dar programul său nuclear a fost doar încetinit, nu distrus, iar conflictul s-a transformat într-un război de uzură. Marile titluri despre o victorie răsunătoare lipsesc din presă pentru că realitatea nu oferă materiale de ambalat festiv. Donald Trump însuși oscilează de la o zi la alta: pe 16 septembrie spera public că finalul este aproape, iar pe 17 septembrie analiza deja hărțile pentru o nouă escaladare.

Deși diferite ca amploare, războaiele din Gaza și Iran se întâlnesc în aceeași fundătură politică. Marea problemă este legată de felul în care marile puteri definesc succesul. Pentru unii înseamnă o bucată de pământ cucerită, pentru alții supraviețuirea unui regim, eliminarea unei ținte sau un contract masiv de peste douăzeci și patru de miliarde de dolari pentru avioane F-35. Însă pentru cei care își caută copiii sub plăcile de beton, toate aceste ecuații sunt de o obscenitate rară.

Trăim o perioadă de profundă contradicție morală. Am creat avioane invizibile pe radar, inteligență artificială aplicată pe câmpul de luptă și rachete ghidate prin satelit. Avem tehnologia necesară pentru a găsi orice țintă, dar nu avem capacitatea de a găsi o cale spre pace. Puterea militară pare să fi devenit un scop în sine, un exercițiu de distrugere care nu mai generează nicio formă de securitate reală.

Fiecare tabără își poate face propriile statistici de succes: Israelul poate număra tunelurile distruse, America poate bifa instalațiile iraniene lovite, iar Iranul se poate lăuda că a rezistat presiunii. Însă morții nu intră în tabelele lor Excel. Comunicatele armatei evită mereu întrebările esențiale: câtă ură s-a acumulat, câte generații au fost condamnate la extremism și câtă legitimitate internațională s-a pierdut în schimbul câtorva kilometri de teritoriu.

Dacă succesul în secolul nostru se măsoară doar în cimitire construite pentru a păstra sfere de influență, atunci victoria devine un termen greu de digerat. Problema reală cu care ne confruntăm nu mai este legată de cine câștigă aceste conflicte, ci de barbaria pe care am ajuns să o numim succes.