De ce beau românii? Fața umană a unei dependențe naționale

Dacă te uiți pe statistici, România e mai tot timpul în topurile europene când vine vorba de cât alcool se consumă pe cap de locuitor. O știm din rapoartele oficiale, o vedem și cu ochiul liber. Dar dincolo de cifrele seci și de titlurile alarmiste din presă, se ascunde o poveste mult mai adânc înrădăcinată în felul în care trăim, simțim și ne ducem viața zi de zi.

Nu e vorba doar despre un „caracter mioritic” sau despre o poftă inerentă de pahar, ci despre un mecanism fin, țesut din presiune socială, dureri nespuse și generații întregi care au învățat să supraviețuiască cum au putut.

De la „hai, noroc!” la automedicație

La noi, alcoolul e practic busola oricărui moment important din viață. De la botez, nuntă și înmormântare, până la grătarul de duminică sau simpla bere băută cu un vecin la poartă, aproape că nu există interacțiune umană care să nu vină la pachet cu o sticlă.

Aici apare prima capcană: normalizarea excesivă. Când toată lumea te îmbie: „hai, toarnă-i o tărie să prindă curaj!”, „bea cu mine ca să ne înțelegem!”, „nu mă refuza!”, granița dintre un pahar băut de plăcere și un obicei periculos dispare complet. Nimeni nu mai știe unde e măsura, pentru că măsura însăși e privită cu suspiciune.

Cum se ajunge, de fapt, de la socializare la dependență? De cele mai multe ori, prin ceea ce în psihologie numim automedicație emoțională. Alcoolul nu e doar o băutură; e cel mai ieftin și mai rapid anestezic pentru creier. Când ești epuizat de la muncă, îngrijorat de rate, măcinat de burnout sau de griji pe care nu ai cu cine să le vorbești, un pahar-două par să ia greutatea de pe umeri. Creierul primește o doză rapidă de dopamină (hormonul stării de bine) și se liniștește artificial.

Doar că, pe termen lung, vine nota de plată: creierul uită treptat cum să se liniștească singur, „doza” crește (ai nevoie de tot mai mult ca să simți același efect), iar paharul de seară se transformă dintr-un obicei inofensiv într-un colac de salvare de care te-ai legat fără să-ți dai seama.

Rănile pe care le ducem din generație în generație

Dacă ne uităm la noi, ca societate, purtăm pe umeri decenii de traume colective. Gândește-te doar la lipsurile și teroarea din comunism, la șocul tranziției de după ’90, la miile de familii dezbinate pentru că părinții au fost nevoiți să plece la muncă în străinătate, lăsânduși copiii acasă.

Și cum nu am fost învățați să ne exprimăm suferința, să plângem sau să mergem la terapie, am găsit o supapă mai la îndemână. Copiii care au crescut în case unde părinții își înecau amarul în pahar au preluat, fără să vrea, aceeași rețetă. Au învățat că atunci când te doare sufletul, pui mâna pe sticlă, nu pe telefon ca să suni un prieten sau un specialist.

În plus, în familia românească, alcoolismul a fost mult timp un „secret de familie” bine păzit. Ne e rușine să recunoaștem că cineva drag are o problemă. Așa că o dăm în negare și găsim scuze care ne liniștesc Twilight conștiința: „lasă, că bea ca omul”, „măcar nu e violent, vine acasă și tace”, „toată lumea bea, până la urmă”. Prin aceste scuze, încercăm să ținem la suprafață o corabie care, de fapt, se scufundă.

Mituri care ne țin blocați în același loc

Ca să înțelegem fenomenul fără ipocrizie, trebuie să dărâmăm câteva idei fixe pe care le auzim la tot pasul. În primul rând, ne lovim adesea de mitul paharului „sănătos pentru inimă”, mulți dintre noi auzind că o țuică înainte de masă curăță sângele sau că un pahar de vin roșu face bine la tensiune, deși medicina modernă ne arată clar că nu există o cantitate sigură de alcool, orice picătură venind la pachet cu un risc pentru organism, iar povestea cu leacul fiind doar o consolare culturală.

În al doilea rând, există mitul voinței de oțel, unde societatea se grăbește să judece și să spună că cel care nu se poate opri este slab de caracter, fapt total fals, deoarece dependența nu reprezintă o lipsă de voință, ci o modificare neurologică profundă și o boală cronică asemănătoare cu diabetul, motiv pentru care nu-i poți cere cuiva să se vindece doar spunându-și în gând asta.

În cele din urmă, cel mai greu de reperat este mitul dependentului funcțional, adică acel om care merge la serviciu, își plătește facturile, își duce copiii la școală și pare că le face pe toate, dar care seara se refugiază în sticlă, lăsând lumea să creadă că totul este în regulă doar pentru că funcționează social, când în realitate el se prăbușește lent pe dinăuntru.

Cum ieșim de aici? Cu blândețe, nu arătând cu degetul

Schimbarea nu se va produce dacă continuăm să dăm cu piatra și să punem etichete. Omul care bea nu e un „păcătos” sau un „laș”, ci cineva care încearcă să supraviețuiască unei dureri pe care n-a știut altfel cum s-o ducă.

Ca psihologi, știm că munca adevărată începe acolo unde ne uităm la originea adicției: la traumă, la singurătate, la golul din suflet. Dar pentru asta e nevoie ca societatea să creeze un mediu în care să fie în regulă să spui: „Nu mai pot, am nevoie de ajutor”.

Alcoolul va continua să fie anestezicul nostru național atâta timp cât românul se va simți singur, speriat sau copleșit și nu va avea la dispoziție altceva, precum o îmbrățișare, un cuvânt bun sau un cabinet de terapie, care să-i aline durerea fără să-i distrugă viața.

În realitate, întreaga umanitate se anesteziază cu alcool, nu doar România. Diferența este că în țările așa-zis „civilizate” acestui obicei i se conferă un statut social mai stilizat. Acolo se bea organizat, în baruri, în restaurante, în cluburi, iar societatea se preface adesea că acolo nu există adicție, mascând aceeași nevoie universală de evadare în spatele unor aparențe frumos ambalate.

Articol realizat de:

Robert F. Petrache -psiholog clinician și profiler