Istoria relațiilor internaționale are un obicei prost: revine exact atunci când lumea este convinsă că a depășit-o.

Instituțiile internaționale funcționează relativ confortabil câtă vreme regulile lor nu intră frontal în conflict cu interesele strategice ale marilor puteri. Când însă tribunalul, tratatul sau organizația începe să atingă nervul sensibil al puterii, relația se schimbă. Dreptul rămâne drept, tratatele rămân tratate, numai că politica începe să le testeze rezistența.

La 22 septembrie 2026, Donald Trump a făcut exact asta.

De la tribuna Adunării Generale a ONU, președintele Statelor Unite le-a cerut statelor membre ale Curții Penale Internaționale să părăsească instituția. Nu a fost o aluzie diplomatică și nici o formulă suficient de elastică pentru a putea fi reinterpretată a doua zi. Trump a cerut explicit statelor membre să se retragă și a atacat dur CPI, pe care a prezentat-o drept o instituție scăpată de sub control.

Momentul este important nu doar prin violența mesajului politic. Cu numai câteva zile înainte, Reuters dezvăluise că administrația americană pregătise sancțiuni împotriva Curții ca instituție, o escaladare considerabilă față de sancționarea individuală a unor procurori sau judecători. O asemenea măsură ar putea lovi funcționarea curentă a CPI, de la operațiuni financiare și plăți până la servicii informatice și activitatea investigatorilor.

Cu alte cuvinte, disputa nu mai este una academică.

Washingtonul nu mai discută doar despre limitele jurisdicției internaționale. Pune presiune asupra mecanismului însuși.

De la Nürnberg la Haga

Ideea răspunderii penale internaționale a indivizilor nu s-a născut odată cu CPI.

Tribunalele militare internaționale de la Nürnberg și Tokyo au creat după cel de-Al Doilea Război Mondial precedente fundamentale pentru judecarea individuală a celor acuzați de crime internaționale grave. În anii 1990 au urmat tribunalele create pentru fosta Iugoslavie și Rwanda.

Problema era evidentă. Erau mecanisme construite pentru anumite războaie, anumite teritorii și anumite momente istorice.

De aici s-a născut ambiția unei instanțe permanente.

Statutul de la Roma a fost adoptat la 17 iulie 1998 și a intrat în vigoare la 1 iulie 2002. Așa a apărut Curtea Penală Internațională, construită nu pentru a judeca state, ci persoane acuzate de cele mai grave crime aflate în jurisdicția sa. În prezent, registrul ONU indică 125 de state părți la Statut.

Dar aici apare contradicția care urmărește justiția internațională încă de la început.

O instanță concepută să judece puterea trebuie, inevitabil, să depindă de cooperarea puterii.

CPI nu are propria poliție mondială. Nu dispune de o armată care să execute mandate. Depinde în mare măsură de state pentru arestări, transferuri, acces la teritoriu și punerea în aplicare a propriilor decizii.

Iar când statele suficient de puternice spun nu, arhitectura juridică începe să scârțâie.

Fantoma Ligii Națiunilor

Nu este prima dată când ordinea internațională descoperă diferența dintre existența unei reguli și capacitatea de a o impune.

Liga Națiunilor, creată după Primul Război Mondial, trebuia să împiedice repetarea catastrofei. A devenit însă unul dintre cele mai cunoscute exemple ale limitelor securității colective atunci când marile state refuză disciplina instituției.

Brazilia s-a retras în 1926. Japonia a anunțat retragerea în 1933, după conflictul cu Liga privind Manciuria. Germania lui Hitler a părăsit organizația în același an. Italia fascistă s-a retras în 1937, după confruntarea provocată de invadarea Etiopiei. Uniunea Sovietică a fost exclusă în 1939 după atacarea Finlandei.

Motivele au fost diferite și ar fi greșit să fie înghesuite într-o singură explicație. Dar mecanismul politic merită observat.

Când costul supunerii față de instituția internațională a devenit, în percepția guvernului respectiv, mai mare decât costul ieșirii, statul a ales ieșirea.

Liga Națiunilor a fost dizolvată oficial în 1946. ONU fusese deja fondată în 1945.

A compara mecanic Liga Națiunilor cu CPI ar fi incorect. Una era o organizație de securitate colectivă, cealaltă este o instanță penală internațională. Lecția politică este însă imposibil de ignorat: o instituție internațională este puternică numai în măsura în care statele acceptă să suporte și deciziile care le incomodează.

Plecările de la Haga nu mai sunt accidente izolate

Primul stat care s-a retras efectiv din Statutul de la Roma a fost Burundi. Retragerea a devenit efectivă la 27 octombrie 2017.

Filipine au urmat, retragerea producând efecte la 17 martie 2019, pe fondul conflictului dintre administrația Rodrigo Duterte și CPI privind campania antidrog.

Anul 2026 a schimbat însă dimensiunea fenomenului.

Niger a notificat retragerea la 18 iunie 2026, Burkina Faso și Mali la 24 iunie, Venezuela la 24 iulie, iar Ciad la 27 iulie. Conform procedurii prevăzute de Statutul de la Roma, aceste retrageri vor deveni efective în 2027, la un an după notificare.

Aici merită remarcat un detaliu.

Burkina Faso, Mali și Niger sunt cele trei state ale Alianței Statelor din Sahel. Ciadul nu face parte din această structură, iar Venezuela reprezintă un caz geopolitic distinct. Nu asistăm, prin urmare, la retragerea coordonată a unui singur bloc omogen.

Dar cinci notificări într-un singur an nu mai pot fi tratate nici ca simple accidente diplomatice.

Mai interesant este altceva. Lista putea fi și mai lungă.

Africa de Sud și Gambia notificaseră în trecut intenția de retragere, dar și-au revocat notificările. Ungaria notificase retragerea în 2025, însă a retras acea notificare la 29 mai 2026 și a rămas stat parte.

Tabloul este, așadar, mai complicat decât o simplă fugă generală de la Haga. Unele guverne pleacă, altele amenință, altele se răzgândesc.

Dar instituția este evident contestată.

Elefantul din sala de judecată: marile puteri

Aici începe adevărata problemă a CPI.

Statele Unite nu sunt parte la Statutul de la Roma. Nici Rusia, nici China nu sunt state părți. Situațiile juridice prin care au ajuns aici sunt diferite, deci nu trebuie amestecate, însă rezultatul politic este imposibil de ratat: unele dintre cele mai puternice state ale lumii se află în afara sistemului CPI.

Washingtonul contestă de mult posibilitatea ca cetățeni americani să ajungă sub jurisdicția unei instanțe la al cărei statut Statele Unite nu sunt parte.

Administrația Trump a transformat însă această opoziție veche într-o confruntare deschisă.

În august 2026, Washingtonul a extins sancțiunile împotriva unor oficiali ai CPI, inclusiv asupra președintelui Curții. În septembrie a apărut informația că administrația pregătise sancțiuni împotriva Curții în ansamblu. Apoi, pe 22 septembrie, Trump a mers la ONU și le-a cerut membrilor să plece.

Aici nu mai vorbim despre o ceartă procedurală între juriști.

Este o confruntare politică privind întrebarea fundamentală a oricărei ordini internaționale: cine are dreptul să judece puterea?

Trump deschide războiul împotriva Curții Penale Internaționale

Istoria relațiilor internaționale are un obicei prost: revine exact atunci când lumea este convinsă că a depășit-o.

Instituțiile internaționale funcționează relativ confortabil câtă vreme regulile lor nu intră frontal în conflict cu interesele strategice ale marilor puteri. Când însă tribunalul, tratatul sau organizația începe să atingă nervul sensibil al puterii, relația se schimbă. Dreptul rămâne drept, tratatele rămân tratate, numai că politica începe să le testeze rezistența.

La 22 septembrie 2026, Donald Trump a făcut exact asta.

De la tribuna Adunării Generale a ONU, președintele Statelor Unite le-a cerut statelor membre ale Curții Penale Internaționale să părăsească instituția. Nu a fost o aluzie diplomatică și nici o formulă suficient de elastică pentru a putea fi reinterpretată a doua zi. Trump a cerut explicit statelor membre să se retragă și a atacat dur CPI, pe care a prezentat-o drept o instituție scăpată de sub control.

Momentul este important nu doar prin violența mesajului politic. Cu numai câteva zile înainte, Reuters dezvăluise că administrația americană pregătise sancțiuni împotriva Curții ca instituție, o escaladare considerabilă față de sancționarea individuală a unor procurori sau judecători. O asemenea măsură ar putea lovi funcționarea curentă a CPI, de la operațiuni financiare și plăți până la servicii informatice și activitatea investigatorilor.

Cu alte cuvinte, disputa nu mai este una academică. Washingtonul nu mai discută doar despre limitele jurisdicției internaționale. Pune presiune asupra mecanismului însuși.

De la Nürnberg la Haga

Ideea răspunderii penale internaționale a indivizilor nu s-a născut odată cu CPI. Tribunalele militare internaționale de la Nürnberg și Tokyo au creat după cel de-Al Doilea Război Mondial precedente fundamentale pentru judecarea individuală a celor acuzați de crime internaționale grave. În anii 1990 au urmat tribunalele create pentru fosta Iugoslavie și Rwanda.

Problema era evidentă. Erau mecanisme construite pentru anumite războaie, anumite teritorii și anumite momente istorice. De aici s-a născut ambiția unei instanțe permanente.

Statutul de la Roma a fost adoptat la 17 iulie 1998 și a intrat în vigoare la 1 iulie 2002. Așa a apărut Curtea Penală Internațională, construită nu pentru a judeca state, ci persoane acuzate de cele mai grave crime aflate în jurisdicția sa. În prezent, registrul ONU indică 125 de state părți la Statut.

Dar aici apare contradicția care urmărește justiția internațională încă de la început. O instanță concepută să judece puterea trebuie, inevitabil, să depindă de cooperarea puterii. CPI nu are propria poliție mondială. Nu dispune de o armată care să execute mandate. Depinde în mare măsură de state pentru arestări, transferuri, acces la teritoriu și punerea în aplicare a propriilor decizii.

Iar când statele suficient de puternice spun nu, arhitectura juridică începe să scârțâie.

Fantoma Ligii Națiunilor

Nu este prima dată când ordinea internațională descoperă diferența dintre existența unei reguli și capacitatea de a o impune. Liga Națiunilor, creată în ianuarie 1920 după Primul Război Mondial, trebuia să împiedice repetarea catastrofei. A devenit însă unul dintre cele mai cunoscute exemple ale limitelor securității colective atunci când marile state refuză disciplina instituției.

Brazilia s-a retras în 1926. Japonia a anunțat retragerea în 1933, după conflictul cu Liga privind Manciuria. Germania lui Hitler a părăsit organizația în același an. Italia fascistă s-a retras în 1937, după confruntarea provocată de invadarea Etiopiei. Uniunea Sovietică a fost exclusă în decembrie 1939 după atacarea Finlandei.

Motivele au fost diferite și ar fi greșit să fie înghesuite într-o singură explicație. Dar mecanismul politic merită observat. Când costul supunerii față de instituția internațională a devenit, în percepția guvernului respectiv, mai mare decât costul ieșirii, statul a ales ieșirea.

Liga Națiunilor a fost dizolvată oficial în aprilie 1946, după ce Organizația Națiunilor Unite fusese deja fondată în octombrie 1945 pentru a prelua gestiunea noii lumi postbelice.

A compara mecanic Liga Națiunilor cu CPI ar fi incorect. Una era o organizație de securitate colectivă, cealaltă este o instanță penală internațională. Lecția politică este însă imposibil de ignorat: o instituție internațională este puternică numai în măsura în care statele acceptă să suporte și deciziile care le incomodează.

Plecările de la Haga nu mai sunt accidente izolate

Primul stat care s-a retras efectiv din Statutul de la Roma a fost Burundi. Retragerea a devenit efectivă la 27 octombrie 2017. Filipine au urmat, retragerea producând efecte la 17 martie 2019, pe fondul conflictului dintre administrația Rodrigo Duterte și CPI privind campania antidrog.

Anul 2026 a schimbat însă dimensiunea fenomenului. Niger a notificat retragerea la 18 iunie 2026, Burkina Faso și Mali la 24 iunie, Venezuela la 24 iulie, iar Ciad la 27 iulie. Conform procedurii prevăzute de Statutul de la Roma, aceste retrageri vor deveni efective în 2027, la un an după notificare.

Aici merită remarcat un detaliu. Burkina Faso, Mali și Niger sunt cele trei state ale Alianței Statelor din Sahel. Ciadul nu face parte din această structură, iar Venezuela reprezintă un caz geopolitic distinct. Nu asistăm, prin urmare, la retragerea coordonată a unui singur bloc omogen. Dar cinci notificări într-un singur an nu mai pot fi tratate nici ca simple accidente diplomatice.

Mai interesant este altceva. Lista putea fi și mai lungă. Africa de Sud și Gambia notificaseră în trecut intenția de retragere, dar și-au revocat notificările. Ungaria notificase retragerea în 2025, însă a retras acea notificare la 29 mai 2026 și a rămas stat parte.

Tabloul este, așadar, mai complicat decât o simplă fugă generală de la Haga. Unele guverne pleacă, altele amenință, altele se răzgândesc. Dar instituția este evident contestată.

Elefantul din sala de judecată: marile puteri

Aici începe adevărata problemă a CPI. Statele Unite nu sunt parte la Statutul de la Roma. Nici Rusia, nici China, nici Iranul nu sunt state părți. Situațiile juridice prin care au ajuns aici sunt diferite, deci nu trebuie amestecate, însă rezultatul politic este imposibil de ratat: unele dintre cele mai puternice state ale lumii se află în afara sistemului CPI.

Rusia și Iranul au semnat inițial tratatul, dar nu l-au ratificat niciodată prin parlamentele lor, iar Moscova și-a retras definitiv semnătura în 2016, după ce Curtea a clasificat anexarea Crimeei drept conflict armat. China a refuzat din start orice implicare, păstrându-și suveranitatea neatinsă.

Washingtonul contestă de mult posibilitatea ca cetățeni americani să ajungă sub jurisdicția unei instanțe la al cărei statut Statele Unite nu sunt parte. Administrația Trump a transformat însă această opoziție veche într-o confruntare deschisă. În august 2026, Washingtonul a extins sancțiunile împotriva unor oficiali ai CPI, inclusiv asupra președintelui Curții. În septembrie a apărut informația că administrația pregătise sancțiuni împotriva Curții în ansamblu. Apoi, pe 22 septembrie, Trump a mers la ONU și le-a cerut membrilor să plece.

Aici nu mai vorbim despre o ceartă procedurală între juriști. Este o confruntare politică privind întrebarea fundamentală a oricărei ordini internaționale: cine are dreptul să judece puterea?

Israelul, Netanyahu și miza pe care Washingtonul nu o poate ignora

Conflictul dintre Statele Unite și CPI nu a început odată cu dosarul israelian. Ar fi fals să pretindem asta. Dar cazul Israelului a ridicat enorm miza.

La 21 noiembrie 2024, CPI a emis mandate de arestare pentru premierul israelian Benjamin Netanyahu și pentru fostul ministru al Apărării Yoav Gallant, apreciind că există motive rezonabile pentru a considera că aceștia ar putea purta răspundere penală pentru presupuse crime aflate în jurisdicția Curții.

Această formulare contează. Un mandat de arestare nu reprezintă o condamnare. Vinovăția nu a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă. Mandatele au rămas însă o sursă majoră de conflict juridic și diplomatic. Documentele CPI arată că Israelul a solicitat retragerea sau anularea lor, în timp ce Procuratura Curții a susținut că nu există temei pentru anularea acestora.

Pentru Washington, problema depășește persoana lui Netanyahu. Israelul este un aliat strategic major al Statelor Unite, iar acceptarea principiului conform căruia liderii unui stat care nu este parte la Statut pot ajunge sub jurisdicția CPI în anumite circumstanțe atinge direct o preocupare americană mult mai veche: posibilitatea aplicării aceluiași raționament cetățenilor și militarilor americani.

Aici se află nodul. Israelul este miza imediată, mai ales în contextul acuzațiilor extrem de grave aduse în paralel de Africa de Sud la nivel internațional privind acțiunile militare din Gaza. Suveranitatea și protecția propriilor cetățeni reprezintă miza structurală a Washingtonului.

Două tribunale de la Haga, două războaie juridice diferite

Confuzia dintre CPI și Curtea Internațională de Justiție trebuie eliminată.

Curtea Penală Internațională urmărește răspunderea penală individuală. Benjamin Netanyahu și Yoav Gallant apar în procedurile CPI ca persoane fizice.

Curtea Internațională de Justiție soluționează exclusiv litigii între state. Dosarul de fond inițiat de Africa de Sud împotriva Israelului în temeiul Convenției pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid se desfășoară la CIJ.

Sunt două instituții diferite, două competențe diferite și două proceduri diferite. Faptul că ambele se află în același oraș nu le transformă în aceeași instanță.

Adevărata miză abia acum începe

Este tentant să reducem totul la Trump, Netanyahu sau Gaza. Ar fi însă prea comod. Ceea ce se întâmplă în 2026 pune o întrebare mult mai incomodă. Ce se întâmplă cu justiția internațională atunci când puterea care trebuie judecată este suficient de mare pentru a lovi chiar instituția care încearcă să o judece?

CPI are 125 de state părți. În același timp, cinci state au notificat numai în această vară retragerea lor, iar președintele Statelor Unite tocmai le-a cerut public tuturor membrilor să părăsească instituția. Washingtonul analizează sancțiuni care ar putea afecta funcționarea Curții însăși.

Nu înseamnă că CPI se prăbușește mâine. Înseamnă ceva poate mai important: autoritatea sa este supusă unui test politic de o amploare rar întâlnită.

Și aici istoria devine neplăcut de familiară. Instituțiile internaționale nu dispar neapărat atunci când este încălcat primul tratat și nici atunci când pleacă primul membru. Încep să slăbească atunci când statele descoperă că prețul nesupunerii poate fi mai mic decât prețul respectării regulilor. Acesta a fost unul dintre marile defecte ale ordinii internaționale interbelice. Nu știm dacă asistăm la repetarea lui. Avem însă suficiente elemente pentru a observa fisura.

Donald Trump nu a cerut reformarea CPI. Nu a cerut o renegociere a competențelor sale. Pe 22 septembrie 2026, de la tribuna instituției create tocmai pentru apărarea ordinii internaționale de după război, le-a cerut statelor să abandoneze tribunalul penal permanent construit de acea ordine.

Aici este paradoxul savuros al momentului. Timp de decenii, Occidentul a construit o arhitectură internațională întemeiată pe ideea că există crime atât de grave încât frontierele, funcțiile și rangul politic nu trebuie să ofere automat protecție.

Acum vine examenul pe care orice sistem de drept îl evită cât poate: regula rămâne la fel de puternică atunci când începe să-i incomodeze pe cei puternici? Pentru că un tribunal internațional nu este cu adevărat testat atunci când judecă un lider izolat, fără aliați și fără pârghii. Este testat atunci când bate la ușa puterii.

Iar în septembrie 2026, puterea a răspuns.